Gândurile unui scriitor de cărți pentru copii despre basmele din business

Fiecare fondator de start-up sau manager de top are o poveste. Fiecare brand are un drum. Fiecare campanie are un scop. Cel puțin așa se spune, iar nouă ne place să credem. Pentru că, așa cum spune prima replică din filmul lui Christopher Nolan, „The Prestige”: You like to be fooled. Adică, ne place să ne lăsăm păcăliți.

În vremurile acestea suntem sufocați de „povești” și „storytelling”. E suficient să deschizi LinkedIn și vei vedea zeci de confesiuni pseudo-emoționale: start-up-uri eșuate, revelații nocturne, lecții învățate “pe propria piele”, citate motivaționale… toate încheiate cu promovarea propriei afaceri și o poză care dă bine (sau făcută cu A.I., mai nou). De ceva vreme încoace, povestea a devenit strategie de conținut. Autenticitatea a devenit branding personal. Iar eșecul? Eșecul s-a transformat într-un spectacol.

Să le luăm pe rând.

Nu orice relatare e o poveste

Faptul că ți s-a întâmplat ceva nu înseamnă că e o poveste. O poveste adevărată este o creație, o născocire. Povestea are miză. Conflict. Emoție. Schimbare. Structură. Nu doar „ceva ce s-a întâmplat” și apoi „o lecție învățată”.

Dacă-mi spui că ai avut o ședință importantă sau că ai descoperit o strategie ingenioasă de customer service, nu înseamnă că spui o poveste. Înseamnă că produci conținut. Și nu e nimic greșit în asta, doar că nu e storytelling. În goana după validare emoțională și engagement autentic, dintr-odată toate postările mai lungi sunt proclamate a fi povești. Doar că majoritatea sunt seci și nu au niciun element care să te scoată din zona de confort. Sunt doar postări bine scrise, despre subiecte de business.

Dacă nu există risc emoțional, tensiune și conflict sau evoluția unui personaj, atunci nu avem poveste.

Autenticitatea nu e un hashtag

Nu poți programa autenticitatea. Nu poți planifica să fii mai vulnerabil în fața potențialilor clienți în Q3.

Autenticitatea nu înseamnă să pari sincer, ci să fii dispus să spui ceva care chiar contează pentru tine. Chiar dacă nu te pune într-o lumină bună. Chiar dacă nu ai un final clar sau o lecție frumoasă de împărtășit. Înseamnă să spui un adevăr care trebuie spus, nu pentru impact, ci pentru că simți că nu poți altfel. Să recunoaștem. La birou sau în social media, puțină lume e cu adevărat sinceră. Ce vedem sunt vulnerabilități calculate sau emoții regizate. E conținut, nu conexiune.

Eșecul ca strategie de conținut

Eșecul este esențial într-o poveste bună. E momentul care schimbă personajul, care rupe rutina, care obligă la o alegere. Fără el, nu există transformare. Nu există motor al poveștii și nu există mesaj.

Doar că, în cultura de business din 2025, eșecul s-a transformat prea des în exercițiu de imagine. Am construit aproape o întreagă industrie în jurul lui, mai ales acolo unde riscul real a fost minim. Și pentru mulți, rețeta e simplă și tentantă: eșuează repede, povestește frumos despre asta, primește aplauze. Și de aici, cumva, obții credibilitate.

Dar eșecul, de unul singur, nu e poveste. E doar un rezultat. Ceea ce-l transformă cu adevărat în poveste este transformarea. Și nu mă refer la genul de transformare pe care o scrii ușor într-o postare de Facebook sau Instagram. Transformarea adevărată e rară, uneori alambicată, greu de explicat și adesea încă neînțeleasă 100%, chiar și pentru cel care o trăiește.

Multe dintre poveștile despre eșec pe care le vedem în business nu sunt, de fapt, povești. Sunt exerciții de imagine. Începi cu un obstacol, adaugi puțină introspecție și închei cu un produs nou sau o lecție gata de distribuit. Dar realitatea nu e chiar așa ordonată. Nu orice eșec e o revelație. Uneori, eșecul nu vine cu sens. Nu are un arc narativ clar. Nu duce nicăieri spectaculos. Și tocmai de aceea, când întâlnești o poveste adevărată, o simți imediat.

O poveste reală o recunoști altfel: are miză. Îți arată un om care a fost forțat să se vadă cu alți ochi. Care a trecut printr-o schimbare reală, chiar dacă finalul nu e triumfător sau ușor de povestit. E clar că ceva s-a transformat în cel care spune povestea. Eșecul, în sine, nu e o poveste.

Poveste autentică vs. Poveste inspirațională

Așadar, storytelling-ul adevărat, cel exersat zilnic de scriitori, scenariști sau dramaturgi, nu e un truc de PR. Nu e ceva ce adaugi la final ca să sune mai bine. E o formă de asumare, pentru că atunci când spui o poveste sinceră, te expui. Riști să nu placi. Riști să atingi ceva sensibil. Dar tocmai de aceea are forță: pentru că poate schimba felul în care cineva înțelege o situație, un brand sau chiar propria viață. Iar legătura asta, dintre povestitor și cel care ascultă, nu se construiește într-un slide PowerPoint. Se construiește în profunzime, acolo unde emoția nu mai este doar un element de strategie, ci devine punte de comunicare între oameni.

Și tocmai de aceea, multe companii evită poveștile autentice. Nu vor disconfort. Vor povești curate, line, „inspiraționale”, care validează ceea ce clienții cred deja. Povești care par umane, dar sunt construite să nu deranjeze pe nimeni.

O poveste valoroasă nu e neapărat sigură sau confortabilă. Nu e gândită să placă tuturor. Poate incomoda, poate provoca, dar e construită cu grijă, cu atenție la personaje, la transformarea lor și la mesajul pe care îl transmite. Nu e doar o emoție aruncată pe o pagină, e o structură care duce undeva, care transformă pe cineva și care pune mintea și emoțiile în mișcare.

Și tocmai de aceea, dacă vrem să folosim povestea în tot ceea ce ține de business, ea trebuie abordată așa cum o abordează și povestitorii profesioniști, și nu ca pe un șablon gata de aplicat ce poate fi găsit pe Youtube sau construit cu ChatGPT.

Pentru că storytelling-ul nu e un hack și nici un trend de business. E o nevoie profund umană, săpată în ADN-ul fiecăruia dintre noi. Și tocmai de aceea, dacă vrei ca povestea brandului tău, a produsului tău sau a parcursului tău profesional să atingă pe cineva, atunci merită spusă cu emoție, claritate și respectul pe care un adevărat povestitor îl are față de publicul lui.

Articol redactat de Mihai Mănescu